Ignazio Buttitta
U tempu longu
A sittant'anni e doppu
mentri cala u sipariu
e accurza a vista,
l'omu leggi 2 Nuvembri
nto calannariu di l'occhi.
Ma stamatina,
senza grazia accanzata,
io legiu Pasqua e risurrezioni;
e viu davanti a mia
u tempu longu,
i strati aperti,
u celu nettu
e senza trona chi scàttanu.
E diri ca c'è a guerra,
a caristia,
e populi pronti a scannarisi.
E diri c'haiu a carni scurciata,
i pedi spinati,
e u cori
chi si jinchi e svacanta ogni ghiornu;
e c'haiu vogghia d'erba
e di pani càudu
e di vucchi e d'occhi chi vàgnanu
e scippanu i siccumi du cori.
D'unni veni sta luci
ca m'illumina l'occhi
e mi fa vìdiri u lustru nto scuru,
u celu nte funnali
e a gioia lùciri nte lacrimi?
Cu sfardò i negghi
ca chiòvinu sangu
e mi fa vìdiri u munnu rinasciri,
a terra allungarisi,
e u celu gràpirsi
e tràsiri nta àutri celi?
Cu mi fa vìdiri
i muntagni vivi,
l'arbuli additta
e u suli ca i vesti
e u ventu c'arrimina e ci parra?
Non è a puisia;
a puisia adduma e s'astuta,
affunna nterra e mori,
acchiana ncelu e cadi:
havi l'ali di pagghia.
Zocch'è e pirchì,
guardu a campagna e ciurisci cu mia,
guardu u mari e mi pari u me lettu,
guardu u celu e ci trasu cu cori?
Zocch'è e pirchì
io sugnu sulu
e viu genti e banneri
e òmini d'ogni lingua
e mi sentu carni ncurpurata
e ciumi nte ciumira?
Zocch'è e pirchì
mi sentu natura
chi mori e rinasci
ed haiu i carni tènniri?...
Stamatina addivintavu omu.
...
|
|
|
|
|
|